Pagini

8 ianuarie 2014

Impresionismul

      Astazi la after school vom discuta despre tehnica impresionismului. Acesta  a luat naştere în Franţa, între anii 1860 şi 1900, iar în curând au început să apară şi să se dezvolte variante în numeroase alte ţări occidentale. Impresioniştii au respins modalităţile academice de reprezentare a lumii. Pictori resping temele oficiale (istorice, anecdotice, mitologice), adoptând o viziune originală asupra lumii sensibile și o tehnica noua ce consta în transpunerea pe suport a senzațiilor vizuale fugitive pe care le au în fata motivului. O fac cu ajutorul divizării tușei în culorile componente ale spectrului. Din acest moment, pictând în aer liber fără clarobscur și fără contururi, imaginea topindu-se în atmosfera în timp ce chiar umbrele sunt redate prin culoare, artiștii respectivi aplica o lovitură de graţie artei academiste oficiale. Picturile transmit impresii puternice – adesea de percepţie subtilă – de lumină, culoare şi umbră.
      Termenul de ,,impresionism” a fost folosit prima oară de criticii ostili care voiau să desemneze astfel o lucrare pe care o considerau ,,nefinisată”, conform standartelor academice ale vremurilor. Termneul a fost apoi adoptat de artiştii însişi. Subiectele picturilor impresioniste sunt aparent nedestructive, impresionsimul respingând  un număr de convenţii academice – drept urmare criticii conservatori arau îndreptăţiţi să îl perceapă ca pe un afront adus tradiţiei. 
      Denumirea acestui curent artistic vine de la o pânza de Claude Monet, intitulată “Impression. Soleil levant”, adică “Impresie. Răsărit de soare”, expusă în 1874. Epitetul implică ceva brusc și trecător, legat de o operă de artă, care trebuie să exprime o emoţie durabilă, prinsă pentru eternitate. Criticii au calificat în derâdere întreaga mișcare de impresionism și au denunțat-o sub acest nume opiniei publice. Focillon considera o “întinerire a picturii”, în ceea ce privește atitudinea artistului in fata vieții, a obiectelor ce îl inspira și a execuției.
     Sentimentul cu care acești novatori privesc natura e un sentiment liric, de admirație entuziasta în fata aspectelor ei, determinate în mare parte de acțiunea luminii. Lumina este agentul principal care dă viaţă, însuflețește și modifică personajele mereu, deși elementele componente rămân aceleași. Când e prezenta, natura este colorată, veselă, vibrează, iar când e absentă, totul e mohorât, trist, nuanțele tinzând spre cenușiu.
      O tema din natura nu e ceva invariabil, nu rămâne mereu asa cum a fost văzuta de un artist într-un anumit moment, cum credeau peisagiștii secolelor trecute. Natura e în continua schimbare, iar aceasta schimbare depinde în primul rând de lumina, care la rândul ei variază cu anotimpul, cu ora zilei, cu condițiile atmosferice.
      Domeniul din care se aleg subiectele se lărgește aproape infinit. Orice are drept sa servească drept punct de plecare pentru o opera de arta, cu condiția ca tratarea si execuția sa fie sincere și ireproșabile. Artiștii nu vor mai privi la însușirile fizice, concrete și permanente, ci mai degrabă la aparenta realității.
      Lumina atelierului e rece, tristă și foarte egală. Niciodată un tablou nu fusese lucrat în întregime în mijlocul naturii. Impresioniștii cred ca astfel se falsifică realitatea și ca un peisaj trebuie sa fie executat unde a fost văzut, metoda plain-airista ajungând la rangul de doctrina. Lumina nu cade aşa de brutal pe obiecte ca în operele înaintașilor. Raza de soare e ceva imaterial, fluid, viu, ea se insinuează şi se răsfrânge oriunde, ea face sa vibreze atmosfera si sa strălucească nuanțele. Ea individualizează tonul chiar și în umbra, care nu mai e lipsita de culoare.
      Paleta artiștilor se luminează. Tonurile nesigure dispar. Ei se servesc de câteva tonuri simple, vii, aproape pure, armonizate pentru a da impresia unui buchet proaspăt de flori. Tonurile compuse, “les tons rompus”, erau mai șterse, lipsite de franchețe. Ei le înlocuiesc cu juxtapunerea de tonuri simple, astfel ca verdele provine din galben și albastru, amestecate chiar pe pânza.
      Impresioniștii nu vor întinde o pasta omogena, ci vor trage linii și virgule albastre lângă linii și virgule galbene, într-o anume proporție, care de la o anumita distant, ne vor da exact tonul dorit. Tuşa devine astfel extreme de importantă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu